Hashi ṣi Kiku sunt doi copii care, nou-născuṭi fiind, au fost părăsiṭi de mamele lor în boxele de bagaje ale unei gări. Ei doi sunt singurii copii care au supravieṭuit acestui abandon ṣi acest lucru îi va lega pe viaṭă. Hashi dă semne de autism iar Kiku dezvoltă o obsesie pentru mijloace de transport. Suferinṭa prin care au trecut împreună îi uneṣte, îi leagă, le împleteṣte destinele. Problemele lor psihologice au găsit un tratament. Zilnic sunt închiṣi într-o cameră capitonată unde sunt adormiṭi ṣi sunt puṣi să asculte bătăi de inimă. Tratamentul are succes ṣi reuṣesc să fie amândoi adoptaṭi. Părinṭii adoptivi locuiesc pe o insulă, o insulă care îi va forma ṣi pregăti pentru ceea ce va veni. Insula, odată prosperă datorită mineritului marin, este acum aproape părăsită, iar vechile case, magazine ṣi blocuri uitate sunt foarte atrăgătoare pentru cei doi copii. Vechea mină este locul lor de joacă, loc în care traiesc vipere ṣi câini vagabonzi, ce nu se sfiesc să mănânce oameni, loc în care pot să apară comori, loc în care imaginaṭia poate să zburde liberă, loc în care ei îṣi pot construi regatul copilăriei. În acel oraṣ părăsit fac cunoṣtinṭă cu dorinṭa de a ucide, cu frica. De acolo îṣi iau primul căṭel si tot acolo Kiku îṣi va afla scopul vieṭii. În acel oraṣ Kiku va auzi de Datura. Lucrurile se complică în momentul în care Hashi devine conṣtient de sunetele din jurul său în momentul în care este hipnotizat ṣi pleacă de acasă pentru a găsi sunetele pe care i le cere sufletul pentru a redeveni normal. Ajunge homosexual, într-un oraṣ închis, plin de monṣtrii umani marcaṭi de substanṭele toxice devărsate în zonă. Norocul îi surâde ṣi ajunge muzician. Un muzician de succes. Kiku îl va căuta împreună cu mama lor adoptivă. Însă mama lor va muri în acel oraṣ străin de ea, iar Kiku nu mai vrea să se întoarcă pe insulă, hotărât fiind să-l găsească pe fratele său. Se găsesc, iar din momentul ăsta tot trecutul lor va veni ca un taifun peste ei.Am schiṭat cât se poate de simplu ce se întâmplă în roman, fără prea multe detalii pentru că nu vreau să deconspir nimic, deṣi, nu prea pot să îmi dau seama cum aṣ putea să fac acest lucru, chiar de mi-aṣ dori, întrucât romanul este exact ca un labirint, un labirint în care firul Ariadnei sunt paginile pe care le dai. Personajele lui Ryu Murakami sunt ultrasenzitive, respiră senzaṭii, vorbesc prin senzaṭii, explică prin senzaṭii, reacṭionează doar la senzaṭii. Autorul reuṣeṣte la un moment dat să dea impresia că lumea care ne înconjoară este un fel de receptacol de senzaṭii iar noi suntem neuronii care transformă aceste senzaṭii în acṭiuni. Senzaṭiile ṣi modul în care le recepṭionăm ṣi le interpretăm ne construiesc destinele. Copii aruncaṭi ai lui Ryu Murakami sunt pierduṭi în această lume, singurul lor liant cu acest univers sunt senzaṭiile pe care le primesc, le simt, le resimt. Fără obligaṭii, reguli, cunoṣtinṭe care să-i lege sentimental (ei între ei se reneagă la un moment dat), incapabili chiar să simtă iubire ci doar apropiere, fraṭii pendulează între uterul uitat, pierdut al mamei, dorul după siguranṭă ṣi dragoste, însă nu se lovesc decât de pereṭii boxelor de bagaje, pereṭi care s-au transformat acum într-o întreagă lume, oraṣul, marea, mapamondul nu sunt decât o boxă de bagaje în care ei au fost abandonaṭi.Ryu Murakami construieṣte personaje alienate într-un fel nemaiîntâlnit. Personajele sale sunt străine de tot, inclusiv de ele, iar suferinṭa alienării lor este una de tip psiho-somatic. Risc mult, însă îndrăznesc să spun că aceṣti fraṭi se transformă în idei. Renunṭă la formă ṣi materie pentru a deveni imateriali ṣi metafizici. Ceea ce face Kiku cu Datura, cum se decide să o folosească ṣi pentru ce o foloseṣte îl schimbă, îl dematerializază atât pe el cât ṣi pe Anemone. Regatul crocodililor de sub limbă imaginat de Anemone prinde viaṭă în realitate, în primul rând prin renegarea universului înconjurător. Alienarea extremă cere o o reacṭie extremă, un sacrificiu suprem. Pierderea acestui sentiment înseamnă pierdera sinelui. Ei sunt dependenṭi de alienare, acesta fiind singurul sentiment care le dă identitate, înstrăinarea totală, faptul că sunt altfel, faptul că nu aparṭin acestei lumi îi ṭine în viaṭă ṣi le dă un rol ṣi un rost.
«мені зрозуміло чого ти хочеш: створити настрій, що вжене слухачів в розслаблення, після чого розбурхати їх раптовими сплесками і лютими ритмами, пробудити з півзабуття. І тоді вони зрозуміють, що виходу немає і опиняться перед похмурою, заповненою хробаками безоднею, схожої до якої вони ніколи не бачили і з якої, можливо, не існує виходу. Вони будуть уважно розглядати цих хробаків тамуючи огиду, і ті в одну хвилю перетворяться на світлі плями. І тоді слухачі слідом за плямами спустяться у підводну печеру і випливуть через неї в смарагдове море <…> Бездоганний звук існує тільки в ту мить, коли він ув’язнений у цьому похмурому гроті<…> твоя музика виходить звідти, вона перебуває на глибині гроту і ти ніяк не можеш зрозуміти що треба робити і як звідти вибратися». Так один музикант описує Хасі своє розуміння його музики. Але ця цитата як не краще підходить щоб описати те, що Рю Муракамі робить з своїм читачем. «Діти з камери зберігання» - друга книжка Рю яку я прочитала. Вона залишила по собі невизначений післясмак. Напевно таке ж було б відчуття, коли випадково прийняти ліки з затертим терміном придатності, а потім думати – ліки чи отрута? Історія «Дітей…» - це історія двох хлопчиків, яких матері залишили в камерах зберігання, і які дивом та ціною затаврованої цим випадком психіки вижили. Камери зберігання фактично перетворили їх на монозиготних близнюків, яких так люблять вивчати психологи. Їхні життя обплітаються навколо несправедливості бути покинутим. Як наслідок якось непомітно створюється потужний заряд деструкції та виявляється потреба в пошуках речовини, що допомогла б стерти людей з лиця міста. Прикметно, що в книзі немає жодного «адекватного» персонажа – частина з них мають сильні психічні і психологічні травми, частина – просто пов´язла в маргінальних колах суспільства, де свої неписані закони. В якийсь момент з’являється бажання запустити книжкою в стіну, але в наступний момент думаєш: «як ж добре цей сучий син вміє писати!» Інтрига – до останнього речення. Хто шукає мораль – тим наприкінці буде мораль.
What do You think about Coin Locker Babies (2002)?
I already knew that Ryu Murakami likes to delve into areas that most readers would find uncomfortable, but Coin Locker Babies leaps head first into a socio-psychological pool of toxics that will probably send most readers running for the relative safety of Fifty Shades of Gray. Coin Locker Babies is one of those books like American Psycho and We Need to Talk About Kevin that alternately repulses and amaze. I found it to be a surreal mixture of horror, social commentary and dark comedy that never let up and kept me dubiously entertained until the very bizarre end.The plot involves two boys in an orphanage that were abandoned as infants and found in bus station coin lockers. I've been told that this was actually a real problem in Japan in the 80s. They are adopted together and become like brothers with a common goal of finding their mothers and killing them. Eventually them both end up in Tokyo with one becoming a cross-gendered rock star and the other taking up with a model with a crocodile obsession. The novel takes many detours often straying into back stories about the minor characters with exquisite detail. Much of Murakami's description of fictional parts of Tokyo, like an area called Toxitown, borders on the fantastical yet the plot remain depressingly mired in reality. I became very attached to the coin locker babies, Kiku and Tashi, who are both forbidding and likable. Many reviewers complained that the author sidetracked into rambles often yet I found his descriptive detours always entertaining and always adding something to the story. Of Murakami's novels, I see this as being his current masterpiece. While In The Miso Soup may be the more readable and possibly even more shocking, Coin Locker Babies is his most involving novel combining the dark comedy of Miso Soup with the stream of consciousness of Almost Transparent Blue. Is Coin Locker Babies the one to start with? Probably not. But if you find yourself liking his other novels of insanity and horror, you should love this one.
—Marvin
Well.......no rating because I only read 300 of the 400 pages. There was nothing particularly horrible about it, but it was taking me too much time to read and it's overdue, collecting fines. What can you do? C'est la vie.It had its moments. Every now and then it would strike a certain theme or comment on something particularly profound. So this experience hasn't taken out any creditability on Murakami #2 which I'm glad about because I don't want my time with Ryu to be over.That being said, this book is a tough read. It tests a number of different readerly limits. One: gore, sex and general gross-out factor. Two: long stretches of seemingly unimportant exposition. Three: unrelentingly bleak tone. Four: An emotionally callousness narrator (for the characters and the reader).If these four things have never given you trouble in the past, then I'd say that you'd fair a lot better than I did with this one. If not, then I'm not ready to shove this book into your hands and send you on your way.
—Stephen M
I'm guessing a lot of people wouldn't make it past the first sentence of Ryu Murakami's novel "Coin Locker Babies." On the other hand, it serves as a sort of litmus test: if you can get past that sentence, you can get through the rest of it. The gauged eyeballs, exposed brains that look like tofu, and part where a character takes a scissors to his own tongue.This novel is the anti-coming of age novel. It's the story of Kiku and Hashi. Both were discovered stuffed into boxes and left for dead in coin lockers. They meet at an orphanage and forge a friendship through their shared survival. Kiku plays the role of fixer: he kicks some asses and becomes really good at the pole vault; Hashi is more timid. And when he leaves home to find his birth mother, he lands in an uninhabitable area in Tokyo called "Toxitown" where he sells his body to men, and eventually meets one who can help further his career as a singer. Chaos follows. Kiku ends up in jail, Hashi goes crazy. Kiku's girlfriend Anemone watches a truck run over her pet alligator. Hashi decides he is straight. It's all very complicated, and at parts becomes too much to handle. My favorite moments involve rice omelets, the favorite meal of both Kiku and Hashi: mix rice with ketchup and peas, put it in an omelet. And also descriptions of Hashi's voice, which seeps into the core of the listener and brings back their most primal memories. He is able to manipulate emotions through his tunes.I love Ryu Murakami. In the days after reading "In the Miso Soup," I missed the story. The entire world felt like those minutes after you take off your roller skates and still kind of feel like you're skating, while you're trying to adjust to normal, lackluster walking. I had read the book while I walked from here to there in the skyway downtown, and even now, when I'm walking that route it reminds me of the feeling of reading that book. I'm trying to think of something to compare Murakami's work to, and the only thing I can think of in pop culture is the TV show "Nip/Tuck." Graphic, barfing, seedy mattresses, unpredictable, stabbing, gory, and -- surprisingly -- funny. Murakami doesn't blink when a character sticks a knife into his pregnant wife's protruding belly. His characters have a sexual repertoire where missionary style doesn't even register. And where a lesser writer wouldn't be capable of writing a believable character with a pet alligator, he invents a model who's entire apartment caters to the beast -- humidifiers, tropical plants, raw meat dangling from a stick -- and makes it less likely that she wouldn't have a pet alligator. This book isn't as great as "In the Miso Soup," but that is the fault of the length and the plot -- which gets a little too WTF in the wrong kind of way. The writing remains stunningly descriptive and still made me want to barf.
—christa
