Oare de ce scriitori pot scrie despre dictatori cu atâta uşurinţă? Oare de ce scriitori descriu figurile dictatorilor mai bine decât un istoric? În eseul-povestire şi în povestirea următoare voi încerca să îmi expun propria părere despre aceasta artă (Da, e o artă!)Cele două constituie părerile mele cu privire la această uşurinţă. 1) Scrisul ca mod de guvernare. Manifest literar ( Agenția de presă și scriitorul sunt creații fictive, obligate să depună mărturii mincinoase în favoarea dictatorului ) Într-un interviu acordat unei agenții de presă, un reputat scriitor a primit la finalul interviului următoarea întrebare: ,,Ce înseamnă pentru dumneavoastră scrisul? ‘’. A zâmbit, a tras adânc aer în piept și a răspuns :,, Politica și scrisul sunt copiii aceluiași părinte. Între ele există o singură diferență: în literatură maimuțoii dau bine.’’ Scriitorul este un șef de stat, de multe ori un dictator crunt. Preia cu forță artistică puterea în statele literaturii. Nu ține cont niciodată de doleanțele nației pe care o conduce. Le impune ce să spună, cum să spună, ce să facă, cum să facă. Le impune modul de a fi, modul de a se purta. Oare ni l-am putea imagina pe Caragiale întrebându-l pe Cetățeanul Turmentat de propriile păreri? Dacă ar vrea să știe cu cine să voteze? Evident, nu! Personajelor li se impune un rol, o poveste. Rolul lor e de a o juca. Un exemplu relevant ar fi chiar interviul de mai sus. Personajele au depus mărturii mincinoase sub presiunea unui dictator. ( Vorba fie între noi, au fost torturați. Li s-a spus, tare și clar, că dacă nu vor fi de acord să depună acele mărturii, vor fi șterse din manuscrisul dictatorului și înlocuite cu personaje mai ascultătoare. ) Eu sunt statul! Așa își manifestă scriitorul voința. El face ce vrea. Dacă vrea ca personajele să zboare, vor zbura. Cine susține că nu există dragoni și zâne, se înșală. Respectivii înseamnă că n-au fost niciodată infestați de microbul scrisului și n-au putut face niciodată ca ființele fantastice să colinde pământul. Literatura este un univers creat de dictatorii perfecți. Desigur, putem vorbi de dictatori mai puțini pricepuți, care nu sunt în stare să-și pună la punct constituțiile și poporul. Nu-i putem învinui. De vină ar fi lipsa de talent, lenea sau timiditatea excesivă, care nu le permit să-și privească poporul față în față.2) (Fals) tratat de filosofie politică Meţiune: Scrierea de faţă are pretenţii de cunoaştere, ea reprezintă un tratat riguros şi sistematic de filosofie politică. În cadrul lui sunt vizate problema formei de guvernământ perfecte (cea pe care o propun), a libertăţii, a sclaviei, a puterii absolute.-tÎn urma unei lecturi pasionante (vezi Recursul la metodă a lui Carpentier), m-am decis să întemeiez un stat. Pe urmele Primului Magistrat, am hotărât odată pentru totdeauna că tiranul reprezintă politicianul prin excelenţă. Înarmat cu o computer, am început să-mi concep societatea, stabilind o constituţie, căreia trebuie să îi se supună fiecare personaj, înafară de mine însumi. Ea înclude cinci legi: 1) toate personajele sunt egale înafară de Scriitorul-Tiran care poate acţiona arbitrar în virtutea calităţilor sale creatoare; 2) cine nu este de acord să figureze ca personaj în Povestirea-Cetate va fi şters din manuscris; 3) scriitorul-Tiran se substituie lui Dumnezeu, e invizibil, omnipotent şi omniprezent; 4) legea patru este pusă în legătura cu legea trei; legea patru declară că nimeni nu va putea să-L privească; singura metodă de comunicare este radioul 5) este interzisă cu desăvârşire lectura piesei Şase personaje în căutarea unui autor. Cele cinci legi sunt scrise pe toţi pereţii din fiecare casă. În legătura cu legea cinci au existat numeroase divergenţe. Personajele nu sunt de acord cu ea pentru că nu o pot înţelege. Dat fiind faptul că fiecare dintre dumneavoastră sunteţi oameni (posibili scriitori?), vă voi putea acorda lămuriri suplimentare. Lectura piesei naşte în spiritul personajelor sentimente revoluţionare, nevoia de acţiune şi de revoltă. Dacă personajele ar reuşi să ajungă la ea, ar fi tentaţi apoi la un coup d’etat. (Primul Magistru mi-a sugerat legea a cincea. Experienţa guvernării sud-americane i-a arătat că oamenii sunt nişte fiare.) Povestirea-Cetate se află într-un continent secret, nedescoperit încă. Este inutil să manifestaţi sentimente democratice faţă de bietele personaje deoarece simpla abatere a dumneavoastră poate fi amendată în instanţă (vezi legea copy-right-ului). Suprafaţa teritorială a Povetirii-Cetăţii este infinită. Fauna şi flora acestui teritoriu sunt inexistente, încă nu m-am putut decide pentru ce animale şi pentru ce vegetaţie să optez. În legătură cu această decizie guvernamentalo-scriitoricească, Primul Magistru mi-a recomandat să reconstruiesc statul său sud-american. Fiind călcat pe nervi de această privare de libertate creatoare, l-am închis într-o temniţă de hârtie. În ultimul rând, trebuie să vă arat modul în care fiecare personaj ia naştere. Înainte cu câteva zile să fi scris acest tratat, am creat Naratorul. A apărut într-o cameră mică, obscură, populată de zeci şi zeci de cărţi. Prima imagine pe care şi-o aminteşte, este tavanul acestei camere. Privirea lui era vrăjită de culoare albă a vopselei. S-a ridicat în coate. Şi-a rotit ochii prin cameră. În mijlocul cărţilor se afla un vechi radio pe care era gravată inscripţia: Dictator-Scriitor&Co. ,,Ce faci?’’ l-am întrebat prin radio. ,,Eu?’’. ,,Da, tu!. ,,Nu ştiu.. Unde mă aflu?’’. ,,În Povestirea-Cetate!’’. ,,Cine eşti?’’. ,,Creatorul tău! Eu sunt cel care ţi-a dat naştere prin puterea cuvântului. Devi enervant! Nu-mi place să stau la taclale cu personajele. Dacă vrei să mai trăieşti, ai pe pat un contract. Tot ceea ce trebuie să faci, este să să-ţi dai consimţământul!’’. S -a îndreptat spre pat, a citit contractul (în el figurau cele cinci legi). A fost de acord în lipsa unor alte perspective disponibile. M-am oprit. S-a instalat o tăcere de câteva secunde, iar apoi l-am întrebat indispus:,,Ai scris tot?''. ,,Da, mi-a răspuns''.
Hace varios años decía que Alejo Carpentier era mi autor favorito y que era uno de los más grandes que había dado la literatura latinoamericana. Actualmente opino que Alejo Carpentier es uno de mis autores favoritos y uno de los más grandes que ha dado la literatura latinoamericana.Cuenta la anécdota que tres grandes escritores se pusieron de acuerdo para hablar de un tema común en latinoamérica: las dictaduras. Así fue que se publicaron las tres grandes novelas del géner: El Otoño del Patriarca de Gabriel García Márquez, Yo el Supremo de Augusto Roa Bastos y El Recurso del Método de Alejo Carpentier. Un Mario Benedetti publicó una pequeña crítica sobre las tres novelas y se llamó El Recurso del Supremo Patriarca.El Recurso del Método habla de la vida del primer magistrado. Es una innovación en el estilo de Alejo Carpentier, ya que a pesar de todo, Alejo Carpentier no se reconoce por su gran sentido del humor, sin embargo en esta novela se dedica a crear situaciones que llegan al humor negro más mordaz para representar al Primer Magistrado.Además, el estilo carpenteriano está a full en esta novela, descripciones de un párrafo que pueden abarcar el capítulo completo y momentos más allá de la acción, neologismos, referencias históricas, eruditas y populares conviviendo con palabras de argot caribeño y nombres de grandes personajes históricos.Uno de los pasajes memorables es una parodia a Proust, cuando el Primer Magistrado recuerda su infancia gracias a un tamal. Nada más advierto que no es un libro sencillo hecho para lectores huevones y debe leerse con un diccionario a un lado o en edición crítica para perderse menos dentro de todo el mundo Real Maravilloso de Alejo Carpentier.
What do You think about El Recurso Del Método (1987)?
Hace algunos años leí _El reino de este mundo_: quedé fascinada y con muchas ganas de leer algo más de Carpentier (a quien, por cierto, tenía en un terrible concepto: viejo petulante, escritor ilegible, insufrible pavorreal). No fue hasta ahora, con _El recurso del método_ que pude volver a él. Me parece que ambos libros están profundamente ligados: la historia de _El recurso..._ es una especie de actualización de la historia haitiana de _El reino..._, varios de los elementos que aparecen en una se actualizan en la otra: la idea del poder, la construcción de identidad, la ficción en la construcción de un discurso nacional. Lo que no noté en _El reino de este mundo_ y no pude obviar en _El recurso del método_ es el despliegue vastísimo del lenguaje (creo que esto, más que ser responsabilidad de Carpentier, responde a mis propios intereses y el cambio en mi lectura), hay, en esta novela, una edificación cuidadosa,hecha con minucia, donde cada palabra, no queda duda, fue cuidadosamente seleccionada. Pavorreal, sí, pero no insufrible: elegantísimo y certero pavorreal. No me detendré más en ello porque hablar de Carpentier y del neobarroco cubano es regresar sobre un tema mil veces abordado. Con respecto a lo real maravilloso en Carpentier (tema también comentado hasta la náusea, lo sé), noto un trato particular en esta novela (tal vez podría encontrar algo similar en el pasaje sobre la muerte de Makandal en _El reino de este mundo_): pareciera que, en esta novela, lo que Carpentier llamó "real maravilloso latinoamericano" no es una constante tanto como un pequeño añadido: de pronto, insertos en el texto, aparecen pasajes bellísimos, casi aislados del resto de la diégesis, que, al igual que en _El reino..._ muestran ambas caras de la moneda: las dos posibles lecturas, la real y la maravillosa. Me pareció una novela llena de méritos: una novela imposible de escribir donde cada elemento, hasta el más insignificante, está cuidadosamente pensado. Pero su mayor mérito, me parece, incluso mayor que el uso del lenguaje (un uso quirúrgico-barroco, si es que esto es posible), está en sus narradores: en las voces que se van arrebatando la palabra de manera sutil, de manera elegante y eficaz, dejándome, todas las veces, con una profunda sorpresa, similar a la de un niño que acaba de observar un acto de magia que no logra explicarse. ¿Cómo hace eso?, ¿en qué momento hizo ese pase mágico, grandioso prestidigitador? Eso, eso es: _El recurso del método_ es un acto de magia en donde, en lugar de cartas, el mago utiliza un amplísimo mazo de palabras.
—Ale Vergara
I decided to read another book by Alejo Carpentier. Because the I quite liked the one I read before. And I chose one that was a bit thicker. I was scared when I opened it and realized that every chapter was basically a giant paragraph: I'm not exaggerating. The paragraph's were longer than Saramago's, and I thought that maybe I'd gotten into the problem of starting a book that I would never be able to finish because of the tedium it would cause me. I was wrong. Because it is Alejo Carpentier. The book tells the story of a First Magistrate (not sure this is how it's called in English?), in other words a President, in other words a Dictator, in a Latin-American country whose name is never mentioned because, honestly, it could be any. And it tells how this man faces opposition, used the money to go live in Paris and how he gradually becomes more and more violent even without knowing who he is fighting against, to the point where he will kill anyone who opposes him. Like every dictator. And you're probably thinking "this doesn't sound very entertaining... why should I read a book that besides has giant paragraphs, making it even harder to read?" The answer is simple: Alejo Carpentier is a genius. He tells everything in a very casual way from the point of view of Mr. President, you even begin to like him. It takes a while to realize that the things he is doing are brutal, because the character doesn't see them that way. Every time I find out about a murderer, thief, politician (oftentimes these three are the same thing) and the things they do, my brain wonders what could be going through their minds so that these people are capable of doing what they do. Here's the answer! It's shockingly disturbing!I'm giving extra points to Mr. Carpentier for other things besides: 1. For making references to his other books, in particular to the one I read before (El Reino de Este Mundo), and making them part of his universe in a way that blends fiction with reality in such a subtle, beautiful way. Just like real life. 2. For making references to historic facts without making it tedious and terrible. Just as references to be able to find yourself in a historic moment, but without revealing more or less than what is necessary. I don't regret reading this book. It wasn't tedious at all. For me, a politics hater, to say that, it is a true accomplishment.
—Ana
Este libro lo leí cuando tenía 15 años, y ahora que lo he releído, he tenido una lectura diferente de esta gran historia.Es un retrato de la figura del dictador latinoamericano del finales del siglo XIX e inicios del XX (así como Manuel Estrada Cabrera o Porfirio Díaz), caracterizados por ser déspotas, sanguinarios, progresistas y cultos. El Primer Magistrado, el protagonista de esta novela, es un hombre arrogante que ve al pueblo que gobierna como inculto y maleducado. En su paternalismo, tratará de imponer el orden y el progreso en su país, a pesar de que su método racionalista no es el indicado de acuerdo a las circunstancias nacionales. Ese intento lo llevará a colisionar con esas circunstancias y caer en situaciones absurdas y demasiado jocosas.Es una lectura densa, y considero que hace 15 años no lo disfruté tanto como ahora, que ya tengo un poquito más de conocimiento. Las constantes referencias a acontecimientos y personajes de la primera mitad del siglo XX son una delicia, ya que lo motivan a uno a ir a consultar información para constatar cómo ocurrieron dichos acontecimientos y quiénes eran dichos personajes; así como también dan la impresión de que el Primer Magistrado fue una persona real de la historia de América Latina.
—Diego
