Mergeau foarte încet, aproape la pas. În faţă, la câteva zeci de paşi înaintea celorlalţi, călăreau doi oameni, ca şi când ar fi fost de strajă, dar pesemne că nu aveau nici o pricină de fereală, fiindcă vorbeau tot timpul între ei, în loc să cerceteze împrejurimile, şi, oprindu-şi caii întruna, se uitau la cei care veneau în urmă şi atunci unul din ei striga: ― Hei, mai domol! mai domol! Şi ceata îşi încetinea şi mai mult umbletul, abia mişcându-se înainte. În cele din urmă, trecând de colina care-şi arunca umbra peste ei, călăreţii dădură peste o întindere nemărginită, scăldată de lumina Lunii şi abia atunci se putea înţelege grija cu care umblau: doi cai, care mergeau alături, în mijlocul alaiului, purtau legat de şa un leagăn în care zăcea o fiinţă omenească. Razele argintii îi luminau faţa palidă şi ochii închişi. În urma leagănului veneau zece călăreţi înarmaţi. După suliţele fără steguleţe la vârf se cunoştea că erau cazaci.
